“Un strop imens de soare se prelinse pe muchia zării, apoi se scurse dincolo şi pieri, iar deasupra locului aceluia cerul rămase strălucitor şi un nor scămoşat, ca o zdreanţă însângerată, atârna peste locul unde pierise stropul de soare.”
“Căci omul, spre deosebire de orice altceva, orgnaic ori anorganic, din univers, se înalţă dincolo de lucrul mâinilor sale, urcă mereu pe treptele propriei înţelegeri, păşeşte în fruntea înfăptuirilor sale. Despre om poţi spune aşa: când teorii se schimbă şi se prăbuşesc, când sisteme de gândire, filozofii întregii, când strâmte şi întunecate poteci ale mersului gândirii, naţiunii, religiei, economiei se lărgesc şi apoi se pierd, omul se zbate, se împleticeşte, suferă şi uneori se rătăceşte. După ce a făcut un pas înainte, poate să alunece îndărăt, dar numai o jumătate de pas, niciodată nu face un pas întreg înapoi. (…) Dacă nu ar fi făcut paşi înainte, dacă nu s-ar fi împleticit şi durerea nu l-ar sfredeli, bombele nu ar cădea şi beregatele nu ar fi retezate. Teme-te de vremea când bombele nu ar mai cădea, deşi cei în stare să le arunce ar vieţui, căci fiecare bombă e o dovadă că spiritul împotrivirii nu a murit. Şi teme-te de vremea când n-ar mai exista greve, deşi cei prea avuţi ar mai fi încă în viaţă, căci fiecare grevă înăbuşită dovedeşte că se face un pas înainte. Şi un lucru să ştii – teme-te de vremea când Omul nu ar mai suferi şi nu şi-ar mai da viaţa pentru o idee, fiindcă această unică însuşire este esenţa Omului şi această unică însuşire este Omul, deosebit de tot restul universului.” – Fructele mâniei, J. Steinbeck
Deşi sunt la jumătatea cărţii, sunt sigură că “miezul” îl voi înţelege la ultima filă. Peste celelalte 400 de pagini probabil voi ofta tăcută. În acest moment, deşi se întâmplă în State, mi-e imposibil să nu mă gândesc la burtierele ştirilor despre banii grecilor, italienilor.
. acum tac sufocată plăcut de ceaţă.
